Cum vrea sefu’
Disputele interne pentru conducerea partidelor a luat in acet an loc interminabilelor lupte electorale ale anilor trecuti. Obisnuiti cu adversitatea dintre partide, dintre culori, dintre candidati, am cam uitat ce inseamna disputele interne pentru ocuparea scaunelor de conducere care ulterior pot aduce beneficii in planul puterii politice sau administrative. Dupa ce vreo 2 ani eram obisnuiti sa spunem ca suntem o echipa ce are un scop comun sa ii invinga pe adversari, uneori pozand in prieteni, ca asa trebuia, acum ne lasam surprinsi sa vedem oameni ce erau frati pana de curand, atacandu-se la baioneta. Nimic nefiresc. Desi putin originala lupta asta interna, ca sa nu-i spun estica, este tot o lupta in care cel care cel aflat pe o pozitie mai puternica se impune. Bun dar ce inseamna o pozitie puternica? Una castigata prin munca depusa si rezultatele care au venit in urma acestei munci? Sau una castigata prin influenta si impusa intr-un mod cat se poate de estic, asa cum erau impusi domnitorii Tarilor Romane de Inalta Poarta?
Vom trai si vom vedea. Pana atunci imi permit sa va recmand un articol ce mi-a atras atentia si care in momentul in care l-am citit era pe aceeasi linie cu preocuparile mele. Din acel moment, evident.
Un articol preluat de pe portalul Vox Publica, Cum vrea sefu’ , scris de Cosmin Alexandru.
,,Saptamâna trecuta, m-am intâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piata Romana. Cafenea cu brand, parte dintr-un lant de cafenele bucurestene cu nume intelectual. M-am asezat la o masa, am comandat si apoi, pentru ca se insera si lumina din incapere era obositor de scazuta, am umblat la variatorul de lumina, aducând-o la un nivel rezonabil. Putin dupa aceea, chelnerita a intrat in camera si a redus lumina la nivelul „aproape intuneric“. Urmând rumoarea celorlati clienti, am rugat-o sa o lase asa cum era, pentru ca as vrea sa-mi vad prietenul in timp ce vorbesc cu el. Mi-a raspuns ca nu poate, ca asa vrea sefu’, sa fie lumina scazuta, „de cafenea“. Apoi, uitându-se in jur si vazând fetele celorlati (la o masa, un client chiar incerca sa citeasca o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar as putea sa o las un pic mai mare, pentru ca sefu’ nu e acum aici!“. Desi solutia parea multumitoare, nu mi-am putut retine o intrebare: „dar credeti ca lumina in incapere ar trebui sa fie cum vrea sefu’ de acasa sau cum vor clientii din incapere?“. intrebarea a lasat-o perplexa, insa si-a revenit in câteva secunde si mi-a raspuns pe un ton mai scazut si resemnat: „Cum vrea sefu’“. Era clar ca, inainte de mine, si ea pierduse lupta.
Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost ca sefu’ ei nu vrea banii mei, asa ca n-o sa-i mai dau. Apoi, insa, m-am gândit ca biata fata nu prea avea optiuni. tara lui „cum vrea sefu’“ n-are granita comuna cu tara lui „cum ar prefera clientul“. Cel putin nu pentru sefii predestinati.
La noi, sefu’ e ratiunea de a exista a multor firme, institutii sau partide. Din postura de clienti, de telespectatori, de platitori de taxe sau de alegatori, simtim asta in fiecare zi. Interactionam cu organizatii pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursa de venit pentru sefu’. Punct.
Sefu’ exista peste tot in lume, dar, din cauza ca prin alte parti sefu’ nu e la prima generatie de concurenta si piata libera, a invatat din familie ca nu poti supravietui ca sef decât daca poti impleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizatia ta. Noi suntem inca intr-o cultura contrara. Toata lumea, clienti si angajati, trebuie sa-si acomodeze opiniile cu ale sefului.
Modelul public valorizat este cel al sefului care taie si spânzura. Care stie. Care n-are dubii si ezitari. Dicteaza si pedepseste. Da sentinte. Când Brucan s-a inselat, aici cred ca a facut-o. El s-o fi gândit ca in 20 de ani scapam de nevoia asta, a sefului-stapân. Ca in 20 de ani ne acomodam cu aerul libertatii de a coopera si de a ne intelege inainte de a ne constrânge.
Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat sa-l consiliez pentru un discurs pe care il avea de tinut in fata managementului la nivel national. Situatia in care se afla organizatia era ca, la un moment dat, unii manageri din judete facusera niste greseli, nu se aliniasera cum trebuia la orientarea organizatiei, insa, intre timp, lucrurile se rezolvasera si seful lor ar fi dorit sa dea acum un semnal de reconciliere si de sudare a echipei. Am explorat impreuna posibilitatea ca, daca vrea sa-si faca aliati, sa nu se concentreze pe pedepsirea vinovatilor, ci sa ofere, in primul rând, o viziune pentru un drum comun inainte. I-am sugerat ca asa ar putea câstiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a raspuns: „Voi câstiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristete. asta e un concept care ne plaseaza inca in afara Europei – puterea care nu e data de apreciere, ci de frica.
Iar conceptul asta are radacini adânci. Parintele se simte puternic, respectat, daca copilul ii stie de frica. Profesorul se simte puternic, respectat, daca elevul sau studentul ii stie de frica. Aprecierea e secundara, pentru ca ea nu are beneficii imediate. E mai complicata, pentru ca omul care te apreciaza nu e dispus sa-ti execute ordinele orbeste. E doar dispus sa-ti asculte argumentele, cu deschidere. E dornic sa te ajute, daca ii dai bune motive. E dispus sa se lase convins, nu invins.
Desi pare a avea atuul invingatorului, o natiune cu sefi puternici, prin faptul ca inspira teama, e o natiune de invinsi. Oricare al treilea, fie el client, alegator, jurnalist, membru de partid sau simplu cetatean, nu mai are loc in relatia dintre sef si executant. Pentru comentarii decente va invit pe blogul meu.”
cititi articolul integral aici
Cam asa o fi pe la noi, intr-o tara in care parca refuzam s-o modernizam. Si cand ma gandesc ca totul porneste de la mentalitate si nu de la … autostrada sau salariile profesorilor.
Alin Baciu
